Ana Maria Dranga, Bogdan Negulescu, Heidi Tradnik, Raluca Ilaria Demetrescu, Rebeca Ulici, Robert Lőrincz, Roxana Ajder

Text curatorial: Raluca Ilaria Demetrescu
Coordonator expoziție: Andreea Diaconescu

Realități ficționale / Ficțiuni reale

Înainte de orice, se cuvine să clarificăm semnificația titlului și nuanțele lexicale de la care pleacă pentru că se punea întrebarea: fictiv sau ficțional? Între cele două paronime se întinde o lume întreagă, deși ambele aparțin aceleiași zone conceptuale. Dacă fictivul trimite la ceva inventat, fără substanță, un contur lipsit de consistență, ficționalul, desemnează o lume construită, un univers creat prin imaginație, cu propriile legi și adevăruri și sensibilitate și tocmai această nuanță dă sensul titlului și vorbește despre sursa inspirației artiștilor.

Expoziția nu propune o realitate falsă, ci una născută din actul de creație, o realitate personală și interioară care își găsește forma în gest, culoare, materie. Arta nu imită lumea, ci o reinventează, fiecare lucrare devine o ficțiune cu valoare de adevăr, un mod de a cunoaște altfel, realitatea nu e reprodusă, ci traversată. Artiștii pornesc de la repere vizuale recognoscibile, chipuri, obiecte, emoții și le transformă într-o altă lume, asemănătoare cu a noastră doar cât să ne tulbure percepția dintre vis și realitate, dintre ficțiune și adevăr, dintre fictiv și real. În același fel adevărul, ambiguu și el devine alegorie, fiecare lucrare este un mic univers alternativ, o fereastră spre lumea artistului și totodată, o oglindă în care privitorul se descoperă pentru o clipă în/altul. Creatorii vizuali reuniți în această expoziție chestionează limita dintre ceea ce este văzut și ceea ce este, sau urmează să fie construit prin gândul artistului. Rezultatul devine un teritoriu al ficțiunii mentale, o lume care nu imită, ci transformă, unde realul prin mimesis, se amestecă cu proiecția, poiesis, memoria și imaginația deschid, pe suportul artistic, posibilitatea construirii unei lumi noi traversând starea de catharsis. Fiecare artist propune, în spațiul propriei sensibilități, o realitate im/posibilă: o lume care pornește din recognoscibil, dar se metamorfozează în ambiguitate. „Realități ficționale” vorbește despre felul în care reprezentarea modelează adevărul și despre modul în care privirea devine parte a unui drum inițiatic, dinspre percepție spre narațiunea născută din ficțiune.

Figura(ția) devine pretextul pentru a reexamina felul în care daimonul artistului acționează iar dincolo de reprezentare, lucrările propun o reconstrucție prin privire, pendulând continuu între real și fantezie. Reprezentarea fie că e pictură, sculptură, instalație, lumini și umbre devine un spațiu al reconfigurării identităților vizuale, în care figura nu mai descrie, ci dezvăluie procesele prin care artiștii văd, simt, își amintesc și își imaginează. Ne putem amuza filosofic analizând asupra ideii de imagine după imagine (post-imagine), dar miza rămâne aceeași: privim realitatea transpusă prin instrumentul artistic sau ecoul ei interior, reconstruit în sine. Realitatea, nu este copiată, ci traversată, un drum, o lume care seamănă cu a noastră, dar doar cât să tulbure percepția. Ce se întâmplă cu adevărat în lucrările artiștilor, este imaginație, trecută prin instrumentul figurației artistice sau realitate fictivă? Deși diferiți în medii și intenții, toți acești artiști par uniți de aceeași nevoie: de a spune ceva ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, arta devine astfel o lume în sine, fragilă, personală, profund distilată prin alambicul privirii artistului.

Așa cum apare în dialogul fictiv al filosofilor din ”Republica”, Platon sugerează că între umbră și formă există un loc incert, în care adevărul devine greu de fixat. Artiștii par să lucreze tocmai în acest spațiu, realitatea pe care o reprezintă (mimesis) rămâne secundară, dar ficțiunea capătă forța unui adevăr propriu, construit prin imaginație, memorie și sensibilitate. Și deși, în viziunea lui Platon, creatorii nu-și găsesc locul în Kallipolis, cetatea ideală, fiind considerați capabili să tulbure ordinea morală, artiștii demonstrează cum arta pătrunde în straturile profunde ale spiritului, acolo unde cuvintele nu ajung și transformă ficțiunea în adevăr și imaginile în experiențe revelatoare.

În picturile Roxanei Ajder, realitatea e suspendată ca într-un stop cadru de film iar totul este prins într-o lumină care nu mai curge, ci stă. Pare că totul în jur se mișcă, dar personajele, chiar și atunci când sugerează acțiune, rămân agățate într-un plan care le face să fie aproape ne-reale, ca și cum ar pluti într-o peliculă înghețată. Albastrul mangan care este marca artistei, așezat în tentă plată e întins ca o peliculă calmă și devine liantul întregii creații, proiectând-o într-un timp suspendat, e ca o unitate cromatică care leagă compozițiile, și le plasează atemporal, parcă auzi râsetele femieilor, zgomotul valurilor, pentru că întreaga acțiune se întâmplă la plajă, într-un etern dolce farniente dar fără ca mișcarea să fie vreodată activată, ca un revers al unui film mut în care sunetul există, dar dinamica lipsește.

Ocrul auriu al nisipului și rozurile și orange-urile carnației sunt calcate pe realitate, lumea din pictura Roxanei Ajder e prezentă într-un etern, prin suspendare moment la plajă. Personajele trăiesc ca într-un hit disco-pop din anii 2000 : ”Lasă-mă papa la mare / Vreau distracție și soareeee…” dar fără realitate.

Heidi Trednik contorsionează materia buretelui și o modelează prin folosirea unor bețe ascuțite, dibaci mânuite, până ce o transformă în sculptură moale, personaje meditative dintr-un suport supus degradării schimbărilor, îngălbenirii, separării în timp, slow art ca stare contemplativă, facere și desfacere a spumei (zilelor). În lucrările ei, buretele nu este doar suport, ci o substanță care fixează și constrânge figura, absoarbe și conține metaforic stările de spirit. Personajele sunt prinse într-o relație de dependență cu materialul, susținute în loc de țepușe, iar forma este rezultatul unei tensiuni între fragilitate și rezistența pre-formei inițiale industriale a materiei. Ca în frumoasa carte a lui Boris Vian, „Spuma zilelor” („L’ecume des jours” în franceză), dar alt fel de spumă, materia nu ilustrează, ci participă, devine locul unde corpul este susținut și, simultan, amenințat. În textul romanului (ficțional absurd și realist descriptiv totodată), frumoasa Chloe, sufocată treptat de un nufăr care îii crește în plămân trăiește împreună cu iubitul ei, într- casă care se strică se transformă în ceva rău. Heidi Tradnik adaugă dimensiune spirituală corpului chircit, tensionat, prins între paralele, unghiuri obtuze și ascuțite, rigori de linii drepte, imaginea 3D care te duce spre altundeva.

Pictura Anei Maria Dranga, parcă evocă un fel de Margarita fără vârstă, din celebra carte ficțională, satirică a lui Bulgakov, ”Maestrul și Margarita, reinterpretată în propria lume vizuală. Personajul fetiței cu ochii negri, alter ego omniprezent în creația Anei Maria Dranga care are însă ochi albaștri, e situat metaforic în corpul unei fetițe-bătrâne care învârte mătănii în rugăciune într-un cadru localizat într-o biserică rurală pe undeva prin România (?) însoțită de motanul negru leneș și ireal (o fi panteră, panteră cu suflet de om), un fel de Behemot disproporționat. Deși încă emergentă, artista și-a consolidat deja un stil pictural recognoscibil, iar universul său gravitează în jurul acestui personaj fetiș, o fată-femeie ancorată într-o continuă și ambiguă copilărie. În compozițiile sale, Ana Maria Dranga explorează elemente din culturi și spații diverse, de la Africa la Japonia și până la ruralul românesc, integrând elemente specifice fiecărei tradiții, dar păstrând mereu în centrul imaginarului său această fetiță, martor și ghid al lumilor picturale pe care artista le pune în scenă.
Robert Lőrincz, creează cadre bizar de i/reale, în care personajele și scenografia sunt tratate realist, cu o pensulație atenuată pe contururile înmuiate. Universul său este construit din umbre, pete de culoare și umbre, cu mare atenție la nivelul detaliului iar ca să-l parafrazăm pe Caragiale, artistul vede enorm și simțește monstruos dar fără a pica în caricatură. Acțiunile pot fi citite, sunt recognoscibile, dar nu ele contează cu adevărat, ceea ce rămâne este o stare, de visare, ușor neclară, iar asta sporește misterul, acumulare de gesturi minore, din priviri, din raportul dintre corp și spațiul, interior sau exterior, piscine roșii în noapte, monstru halucinat și bântuitor sau personaje în lumină zilei care pare că schimbă arginții. Realismul nu funcționează aici ca descriere, ci ca suport pentru o dimensiune metaforică, în care scena pare suspendată, personajele pierdute în tranziție, iar sensul se mută din fapt în atmosferă. Timpul pare dilatat, iar privirea spectatorului se pierde între detalii, capturând mai degrabă starea stranie decât acțiunea, care o fi fiind aceea.

Singurul din grup care rămâne în zona abstracției lirice, non-formalului recognoscibil, artistul Bogdan Negulescu, distilează concretul până rămâne doar vibrația culorii, toată pictura lui e o ficțiune, o tramă a viselor poate, ce se țese strat peste strat, adăgări, repetiții insistențe în materia culorii. Realitatea se diluează, iar visul se suprapune subtil realului, conferind picturii o stare de suspendare și lirism meditativ. Artistul umple și spațiul ecranului cu o pictură digitală mare, care curge, curge, umple spațiul, schimbă atmosferă, hipnotizează privitorul. Culorile curg, se transformă, prin intermediul pixelilor ecranului dar în aceeași repetiție de șetergeri, repetiții, adaosuri cromatic tari.

Raluca Ilaria Demetrescu, care semnează și textul acestei expoziții, lucrează cu materialul moale, textil, ca și cum ar coase povești (pe piele) și ar repara fisuri ale lumii. Artista însăși își numește ”plăpumioare” lucrările, acoperământ pentru suflet și senzații. Cu o cromatică simplă, limitată, accentul e aranjat pe detalii, care ”ciupesc” ochiul- punctumul descris de Roland Barthes în ”Camera lucida” (1980), imaginile cusute, desenate, sculptate moale aranjate în cadru defilează un micro univers feminin care pozează ca model, inspirate din imaginile lui Helmult Newton care obiectifica femeia: bătrâna, mama, bolnava, tânăra și din cartea de anatomie a profesorului doctor, Gheorghe Ghițescu guru-ul a generații întregi de studenți la facultățile de artă din România…

Ceramista Rebeca Ulici modelează materia în portrete din gresie arsă și glazurată, e ca o mantră, modelul se repetă iar și iar, dar este întotdeauna diferit. Descoperită în urmă cu puțini ani într-o expoziție a emergenților la Art Safari, artista continuă să se afirme prin personajele sale, bebeluși, portrete repetate obsesional, serii, mereu la fel prin dimensiune, tot timpul diferite prin trăsăturile personale, o mică armată care poartă cu sine, traume și spaime din copilărie, visele fratelui și prietenilor lor colindători, amintiri, poeme recitate, cântece înghețate cumva în materia fragilă dar eternă lutului ars și colorat. Fiecare chip pare să fie martorul unei istorii nerostite, iar împreună, aceste figuri compun un cor care cântă colinde, o prezență colectivă care transformă fragilitatea materiei casante dar puternice prin eternitatea ei, într-o formă de rezistență afectivă.

https://www.facebook.com/events/921214320566160/