Spectacolul va fi precedat de o discuție cu publicul, de la ora 18, în foaierul Operei. La întâlnire participă dirijorul David Crescenzi.

Dirijor: DAVID CRESCENZI (invitat)
Regia artistică: FRANS MEEWIS
Decoruri: GRIGORE GORDUZ
Costume: GETA MEDINSKI
Coregrafia: CARMEN COJOCARU
Concertmaeştri: OVIDIU RUSU, CORINA MURGU
Maestru de cor: LAURA MARE
Maeștri de balet: OVIDIU MATEI IANCU, MANUELA ARDELEAN, ALIN RADU

Gustav al III-lea REMUS ALĂZĂROAE
Contele Anckarstrom GEORGE PROCA
Amelia LĂCRIMIOARA CRISTESCU
Ulrica GABRIELA TOADER
Oscar CRISTINA VLAICU
Cristian MIHAIL DOGOTARI
Horn GELU DOBREA
Ribbing OCTAVIAN VLAICU
Un judecător MARIUS ZAHARIA
Un servitor COSMIN BORLOVAN

Corul, orchestra şi ansamblul de balet ale Operei Naţionale Române din Timişoara.

Regia tehnică: HELLEN GANSER
Pregătirea muzicală: ANGELA BALICI, RAREȘ PĂLTINEANU, MAKSYM BORINOV
Sufleur: MIRCEA DAN PETCU

Spectacol cântat în limba italiană şi titrat în limbile română și engleză.

Spectacolul are două pauze și se încheie în jurul orei 22:00.
Vârsta recomandată: 10+

Direcțiunea Operei Naționale Române din Timișoara își rezervă dreptul de a modifica programul prezentat.

Un libret redactat de Eugène Scribe, după drama sa, „Gustave III, ou Le bal masqué”, a fost transpus pentru prima dată în partitură de operă de Daniel Auber, în anul 1833. Intriga va fi abordată însă și de Giuseppe Verdi, în anii de maturitate creatoare, regicidul istoric din trecutul Suediei fiind punctul de plecare pentru o nouă temă de operă și al unui îndelung proces de creație, al unei istovitoare confruntări cu cenzura unei monarhii absolutiste, și nu în ultimul rând, cu aceea conjunctural permisivă a Statului Papal.

Celebra conspirație a nobilimii suedeze împotriva regelui lor, Gustav al III-lea, care se încheie la 16 martie 1792 cu asasinarea suveranului de către Jakob Johan Anckarström, un fost căpitan din garda de corp, în timpul unui bal mascat la Opera din Stockholm, este tratată liber de către Scribe, însă pentru a putea fi prezentată pe scena operei din Napoli, în deceniul al cincilea al secolului următor, avea să fie supusă unor modificări succesive, din ce în ce mai severe, determinate de evenimentele istorice și sociale ale momentului.

Pregătită pe textul poetului și avocatului Antonio Somma, partitura va fi predată teatrului din Napoli sub titlul „La vendetta in domino”, în luna ianuarie 1858, însă o nouă și recentă tentativă de asasinat, aceea de la Paris, asupra lui Napoleon al III-lea, determină o cenzură și mai drastică, materializată în deteriorări de substanță impuse asupra intrigii și textului. Dornic să își protejeze opera, Verdi se vede obligat să ia poziție: respinge pretențiile cenzorilor, promite gazdelor o nouă producție a celei mai recente dintre operele sale, „Simon Boccanegra”, și se adresează teatrului din Roma.

Cu un complot deghizat și transferat „în afara Europei… în America de Nord, pe vremea dominației engleze”, cu acțiunea plasată într-un loc exotic (Boston), cu nume și personaje schimbate (Gustav al III-lea devine acum Riccardo, Conte di Warvick și guvernator al Bostonului, iar ucigașul său, Anckarström, se transformă în creolul Renato, secretarul acestuia) și cu titlul definitiv, „Un ballo in Maschera”, opera a reușit să fie pusă în scena la Teatro Apollo din Roma, la 17 februarie 1859. Însă în ciuda camuflărilor succesive ale mesajului politic, „Un ballo in maschera” a avut un impact deosebit, strigătul „Viva Verdi!”, care a răsunat în teatru la premieră, a continuat pe străzile Romei și i-a fost adresat nu numai maestrului, ci și lui Vittorio Emmanuele, cel care urma să urce în 1861 pe tronul Italiei eliberate și unite.

Intriga, iubirea interzisă, dar și o profeție tulburătoare, alimentează spectaculoasa operă a lui Verdi, o poveste fascinantă despre prietenie, trădare și iertare, care nu se mai consumă acum într-un trecut istoric, ci în prim-planul unui anturaj privat. Redată într-o succesiune rapidă de evenimente tragice, comice și nu în ultimul rând, bizare, „Un ballo in maschera” este una dintre cele mai reușite opere verdiene. Plin de suspans, eficient din punct de vedere scenic și captivant din punctul de vedere al partiturii, spectacolul continuă tradiția povestirilor sângeroase din „Il trovatore”, însă combină vigoarea vechiului Verdi cu eleganța din „La Traviata”.

În noua sa operă, Verdi se dovedește a fi un maestru al dramaturgiei de contrast. O amplificare a ambitusului expresiv, de la tragic la sarcastic, suprapune dramei nuanțe optimiste, ambivalența fiind extinsă asupra ariilor, duetelor, ansamblurilor, și nu în ultimul rând, asupra marilor finaluri corale. Veselia superficială a pajului Oscar (amplificată de registrul expansiv al unei voci de coloratură), ironia amuzantă a lui Riccardo, nuanțele batjocoritoare ale conspiratorilor, dar și cromatica particulară a țesăturii vrăjitoarei Ulrica, sunt toate surprinse în melodica verdiană, la fel de eficientă în complicatele construcții polifonice vocale, precum impresionantele cvintete din actele extreme ale operei, sau în complexitatea portretelor create de maestru pentru Riccardo, Amelia sau Renato. Nu trebuie însă uitate nici numerele de culminație ale intrigii: duetul de dragoste dintre Amelia și Riccardo, unul dintre cele mai dramatice scrise vreodată, tragerea la sorți a celui care urmează să ucidă și balul mascat, strident și strălucitor. Ele vin să împlinească „probabil cea mai matură lucrare scenică a lui Verdi” (Karl Holl), în care nuanțe pasionale și emoționale infinite se contopesc într-un flux sonor unic, fantastic, cu totul neobișnuit.

https://www.facebook.com/events/1144017747689829/